duminică, 27 septembrie 2009

Restul e tacere...

Pentru ca tot m-am apucat sa vorbesc despre filme, cele romanesti sau europene - in speta - nu pot sa nu aduc vorba despre primul film de dupa revolutie care m-a impresionat profund si pe care l-am vazut de 5 ori in 3 zile, care m-a lasat cu un singur cuvant pe buze: "Exceptional!", pe care abia astept sa-l mai vad, pentru care simt ca tremur de nerabdare sa il parcurg desi stiu ce urmeaza.

V-a placut, nu? Am o poezie pe mine azi si un chef de vorba.... Se vede ca nu am mai scris de mult timp si trebuie sa imi descarc sufletul.

Restul e tacere este produs in 2008 in regia lui Nae Caranfil si mi-a produs o vie emotie pentru ca am avut senzatia ca asist la o piesa de teatru. Poate din cauza actorilor... Se stie ca in teatru este mult mai greu decat in film. Aici nu se opreste camera, nu ai timp de machiaje si retusuri, trebuie sa tii minte tot, chiar daca ti se poate sufla, trebuie sa iti calculezi si sa-ti dozezi atent emotiile si vocea. De asta, poate si din cauza desenelor intermediare din film, am avut senzatia aceasta. Insa mi-a placut la nebunie! Am ras, m-am amuzat si am remarcat ca putem avea actori mari si in generatia de astazi.

Marius Vizante si Ovidiu Niculescu mi s-au parut extraordinari. Mai ales prin prisma rolurilor. Este de remarcat faptul ca o idee buna, aproape geniala, nu trebuie impartasita prea devreme, deoarece se poate fura, iar parsivenia oamenilor este nemasurata. Banul este totul, el determina actiuni de neimaginat, rasturnari de situatie, inselaciuni si minciuna. Insa asa cum totul are si o fata ascunsa, reversul medaliei se va vedea la final si totul se va plati poate mai dur decat ne-am fi asteptat.

Umorul fin, stilul "pi..a m..ii" fata de toata lumea al personajului Leon este excelent contrastat de firea blanda si deschisa a lui Grig. Un film savuros, romanesc autentic, uman. Abia astept sa-l revad intr- seara, cu un pahar de vin bun si aceeasi foame de replici teribile.

Voi incheia cu o vorba pe care mi-o doresc la fel de autentica, "Desi avem Carpatii aproape, suntem balcanici...".

Trenul vietii - o adevarata revelatie

Poate putini stiu despre mine ca nu sunt un mare fan al filmelor istorice sau despre razboaie. De ce? Nu imi doresc sa traiesc un astfel de eveniment si nu am nici o tragere de inima pentru retinerea unor date care erau aproape obligatoriu de memorta in scoala. De parca asta insemna sa fii roman sau patriot. Evenimentele le cunosc, nu zic, insa am idee aproximativa despre perioada in care s-au desfasurat anumite evenimente. Si nu voi spune niciodata ca Stefan cel Mare a trait in sec. 19... Clar!

Insa am zis ca merita sa incerc sa vad o coproductie romano-franceza care a dat un film extraordinar. Train de vie. Sau Trenul vietii. Am ras aproape cu lacrimi, am recunoscut mult din mentalitatile romanilor, evreilor, rromilor. Acea pofta de viata, acel haz de necaz. Dar si faptul dovedit stiintific despre marile idei care nu vin niciodata unui singur om, mai ales cand vorbim de situatii similare.

Facut in '98 in regia lu Radu Mihaileanu, distribuit de Paramount, cu o pleiada de actori celebri care joaca extraordinar, cu muzica lui Bregovici care probabil se pregatea pentru filmul lui Kusturiza, cu un umor negru dar sanatos si prezent intotdeauna in comunitatile simple, cu rasturnari de situatii, filmul Trenul vietii-Train de vie este o placere si o incantare.

Il recomand cu multa caldura in orice seara in care va doriti relaxare si amuzament, pentru ca a doua zi sa se aseze in suflet si sa dea de gandit; pentru mine este o pelicula care poate fi revazuta de sute de ori si va avea de fiecare data aceeasi savoare...

Desi avem Carpatii aproape, suntem balcanici...
Bloguri, Bloggeri si Cititori